Foto: Părintele Cleopa
Sursa: “Părintele Cleopa, omul lui Dumnezeu printre oameni”, Editura Mănăstirea Sihăstria
DESPRE SMERENIE
Unii oameni, din fire par a fi smeriți și blânzi, alții se smeresc cu gândul, pomenindu-și păcatele și căderile lor. Dar nici una din acestea nu este smerenia cea adevărată, după cum arată Sfântul Isaac Sirul care zice: „Nu tot cel din fire domol, blând, lin sau înțelegător a ajuns pe treapta smeritei cugetări și nici cel ce întru pomenirea căderilor și a greșelilor sale se smerește cu cugetul, fiindcă își aduce aminte de ele. Ci smeritul cugetător este cel ce are în ascuns ceva vrednic de mândrie și nu se mândrește, ci se socotește pe sine ca pe niște țărână, pământ și cenușă” (Cuv. 21).
Când a intrat Mântuitorul în casa vameșului și a început a spune faptele lui, aceea nu era smerenie la vameș, ci cunoștință de sine, care este de-abia prima treaptă a smeritei cugerări. Dar această cunoștință de sine mântuiește pe om, fiindcă este o fiică a smereniei. Mândria are 12 vlăstare, 12 vițe care coboară până la iad, și smerenia are 12 trepte care ridică până la cer.
Deci aceasta este smerenia cea din păcat: dacă zice curva, cu cunoștință de sine: „Am păcătuit!”, sau tâlharul: „Sunt hoț”; sau bețivul: „Părinte, sunt bețiv”; sau ucigașul: „Am ucis”; sau cel ce fură: „Părinte, uite eu fur”, fiecare se smerește în păcat, adică recunoaște că a greșit și chiar dacă-i pare rău, aceasta nu-i smerenie la dânsul. De abia-i cunoștință de sine. Și această smerenie mântuiește pe om, dar nu-i vrednică de laudă.
De asemenea, mai sunt unii care se luptă să dobândească smerenie prin aducerea aminte de moarte, prin cugetarea la păcatele lor, socotindu-se țărână și că nici un bine nu au lucrat în viața lor, plângând pentru păcatele lor și umilindu-se cu gândul, mâhnindu-se cu durere de inimă pentru căderile lor și defăimându-se în toată vremea, considerându-se în gândul lor a fi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Deși prin unele ca acestea ei fac fapte ale smereniei, care sunt vrednice de laudă, însă stau încă departe de adevărata smerenie.
„Dacă cineva, prin darul lui Dumnezeu, a biruit toate duhurile potrivnice, făcând toate faptele bune, iar după aceasta ar simți cu duhul că a primit darul acesta – când Duhul Sfânt mărturisește duhului său, după cuvântul Apostolului -, unul ca acesta a ajuns la desăvârșirea smeritei cugetări” (Sfântul Isaac Sirul, Cuv. 20).
Dacă cineva ar avea darul facerii de minuni, ar muta munții cu rugăciunile sale, s-ar face văzător de Dumnezeu ca Moise, ar îmblânzi leii ca Daniel în groapă, ar stinge puterea focului ca cei trei tineri din Babilon, ar încuia și ar descuia cerul și ar pogorî foc din el ca Ilie sau s-ar asemăna în sfințenie cu Sfântul Ioan Botezătorul, ar merge pe deasupra apei ca Sfânta Maria Egipteanca și alți sfinți, s-ar înălța ca Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer și dacă, după toate acestea puteri și daruri, ar zice și el ca Apostolul: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu ( I Timotei 1, 15), atunci unul ca acela a ajuns la adevărata smerenie.
Cine se smerește întru dreptate, acela are adevărata smerenie. Dacă ai fi ca marele Pavel, să te duci până la al treilea cer și să zici în inima ta ca el: Hristos Iisuse a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu, atunci ai fi cu adevărat smerit. Până la al treilea cer sa suit Pavel și n-a spus de el, ci a zis ca și despre altul: Știu pe un om, care acum paisprezece ani în urmă… Chiar de mă laud, nu voi fi prost. Voi ști cum să mă laud. Știu pe un om oarecare în Hristos, care acum paisprezece ani s-a răpit până la al treilea cer, și a auzit acolo cântări care nu este cu putință omului a le grăi. În trup sau afară de trup nu știu. Dumnezeu știe.
Și acest Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer și care a fost numit de Mântuitorul vas al alegerii și care a purtat numele lui Hristos înaintea popoarelor de la Ierusalim până la Iliric, care a făcut trei rânduri de călătorii până la Roma pe jos, pe mări și pe oceane, care 35 de ani a predicat Evanghelia și a murit martir la Roma, a zis: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Și în Epistola cea către romani zice: Iar întru mine nu cunosc nimic bun. Nu vedea nimic bun în el. Aceea-i smerenie. Se smerea întru dreptate. Avea fapte bune vrednice de laudă, cum nimeni altul pe pământ, și se socotea că-i cel mai mare păcătos.
Aceea-i smerenie adevărată, când vei bate lumea cu plăgi, cum a bătut Moise Egiptul, când ți se va face ocara ca cinstea, când vei avea toate virtuțile adunate, și cele trupești și cele duhovnicești, și când vei vedea în inima ta că nu ai nimic bun. Să te socoți cel mai sărac om și cel mai nefericit om de pe fața pământului, aceea-i smerenia cea întru dreptate și aceasta-i adevărata smerenie (Sfântul Isaac Sirul).
PĂRINTELE CLEOPA ILIE
“Ne vorbește Părintele Cleopa”
Despre smerenie
NU-L POȚI FACE SFÂNT DINTR-O DATĂ.
“Părinte, soţul meu nu vrea să meargă pe calea credinţei şi mă lupt cu el, dar nu-l pot convinge.
Stai oleacă! Nu-l poţi face sfânt dintr-o dată! Ce vreau să spun? Sfântul Teodor Studitul spune: „Femeie, nu încerca să-l faci pe bărbat sfânt dintr-o dată, că nu poţi! Câte puţin, câte puţin se îmbogăţeşte cineva, şi la cele trupeşti, şi la cele duhovniceşti“.
„Hai să ţinem azi post, că este sfânta vineri!“ „Nu pot, că eu am treabă!“ „Hai să ţinem până la amiază!“ Dă-i cu linguriţa!
„Hai să facem milostenie!“ „Nu am de unde da!“ „Hai să dăm măcar o pâine în numele Domnului. Un pahar de apă în numele Domnului!“
„Lasă înjuratul!“ „Nu pot, că sunt obişnuit!“ „Uite ce! Lasă-l măcar o zi! Ia luptă-te tu o zi, să vezi că n-ai să mori!“ La toată fapta bună, ia-l câte oleacă! Şi aşa, încetul cu încetul, vede el că a avansat; şi apoi începe şi el să pună voinţă mai tare. Dar nu deodată: „Măi, că nu faci aşa! Că nu umbli aşa!“ Dacă ai să faci aşa, dai cu toporul unde-i aţa slabă şi se rupe.
Îmi povestea o femeie aici: „Părinte, mă lupt cu el de zece ani de zile să păstrăm oleacă de curăţie în posturi, la zile mari. N-am reuşit în nici un chip. Am zis: „Doamne, aş vrea şi eu să mă împărtăşesc!“„. Că din cauza lui nici ea nu putea primi Sfintele Taine.
Şi-i spune: „Măi, uite ce-i! Te rog, pentru dragostea lui Iisus Hristos, lasă-mă să fiu curată în Săptămâna Mare, să postesc şi eu, să mă pot împărtăşi!“ Că preotul i-a spus: „Dacă poţi să ţii o săptămână măcar, te împărtăşesc“. Că dacă nu ţine curăţia, poate să ţină tot postul şi tot nu se poate împărtăşi. Ea postea până la Paşti postul, dar, din cauza lui, nu se putea împărtăşi, că nu păzea curăţia în familie. Şi el zice: „Îi cam mult o săptămână!“
Dar a învăţat-o o rudă de-a ei bătrână: „Fată, ia ţine tu trei zile de post negru şi ai să vezi ce-o să facă Dumnezeu cu dânsul!“ Trei zile n-a gustat nici apă, nimic. La trei zile, i-a dat Dumnezeu o boală şi a zăcut până la Paşti. Nu i-a mai trebuit nimic! Trecuse Paştele! I-a spus femeia: „Acum ce zici? Ai să ţii de acum posturile?“ „De acum ţin toată viaţa, că era să mor! Nu-mi mai trebuie nimic!“ a zis el.
L-a biruit femeia cu postul şi cu rugăciunea.”
PĂRINTELE CLEOPA ILIE
SPUNEȚI-MI CEVA DESPRE IUBIREA DE SINE
“Iată ce vă spun. In măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în aceeaşi măsură sporeşte în fapte bune, se înduhovniceşte şi se apropie de Hristos.
De obicei, când este vorba de sine, omul îşi strică întotdeauna cântarul, adică măsura; îşi face lui mai multă dreptate, îşi alege partea cea mai bună, cea mai mare, cea mai frumoasă; plânge pentru sine mai mult decât pentru altul şi se bucură de sine mai mult decât de altul. Hristos, însă, a răstignit pe cruce iubirea de sine, dându-şi viaţa pentru noi.
Dintre oameni, puțini sunt acei care îşi răstignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt mulţi care se angajează să trăiască viața duhovnicească, dar nu ajung până la răstignire, pentru că nu renunță total la iubirea de sine, adică la egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu putem să vedem pe Hristos, nu ne putem mântui.”
PĂRINTELE CLEOPA ILIE
“Ne vorbește părintele Cleopa”
